Ai auzit sau citit mothersandthecity.ro? Întreb asta pentru că dincolo de un alt bolg (dacă vreți să-l considerați așa, deși e mult mai mult) scris de femei, este un blog scris de femei inteligente. Adică le cunosc 🙂 și îmi place că lor nu trebuie să le explic de ce un tată face ce face, de ce are voie să facă lucruri și de ce are dreptate peste dreptatea unei mame …lucru rar.

cover-3

În primul an de viaţă, poate şi în cel de-al doilea, cei mai mulţi copii sunt vis dintr-un punct de vedere: nu se tem aproape de nimic. Dai cu bormaşina în apropierea lor, ei râd. Văd umbre pe tavan, râd. Apoi încep să se complice lucrurile. Pe la un an jumate, mândra mea se juca cu omizile, gândacii de orice fel iar eu mă ascundeam în spatele ei şi mă scărpinam de mama focului, dar cu ochii pe ea, nu cumva să mă vadă. Nu vreau să îi transmit şi temerile mele. Va avea ea destule. Acum, la doi ani jumate, când se trezeşte în faţa aceloraşi insecte, se oripilează. Ce fac eu? Eu, cea care atunci când vedea un gândac prin casă, ţipa şi dădea bir cu fugiţii. Pun mâna pe insectă şi îi arăt fiică-mii că nu are de ce să se teamă. Dar nu o oblig să facă acelaşi lucru. Degeaba le spui copiilor că nu au de ce să se teamă de ceva, că eşti tu lângă ei. Asta nu îi ajută prea mult. Trebuie să lupte ei cu propriile temeri. Cel mai bun exemplu în cazul meu a fost înotul. Fie-mea adoră apa şi eram convinsă că îi va plăcea la nebunie la mare. Da’ de unde! La un an şi un pic nici nu i-a trecut prin cap să intre în colac şi în mare. Urla ca din gură de şarpe. Dacă îi trecea apa peste glezne, ieşea glonţ. Anul următor am crezut că lucrurile vor sta mai bine. Nici gând. Cum voiam să intru un pic mai mult cu ea în apă, cum începea scandalul. Totul, pentru că luase o gură de apă la un moment dat şi nu i-a plăcut deloc senzaţia. Am decis să o las în pace. Nu cred în luat copilul şi forţat să facă ceva, pe principiul că la un moment dat se obişnuieşte. La vreo lună de la eşecul înotului în mare plecăm la munte. Cum vremea ne-a fost potrivnică şi a plouat cu găleata câteva zile, am zis să îmi încerc norocul la piscină. Am luat-o uşor-uşor. Ne-am aşezat amândouă pe marginea piscinei şi am început să ne jucăm cu picioarele în apă. I-am spus de nenumărate ori că nu va intra în apă decât dacă va vrea ea. Apoi, când am văzut că s-a mai relaxat, i-am cerut voie să intru eu în piscină. Am primit acceptul şi am continuat joaca aşa. O întrebam din când în când dacă vrea să intre şi când a spus da, am coborât-o blând în braţele mele. În cinci secunde a cerut să o duc înapoi pe mal. Şi tot aşa. În mai puţin de o oră, se ţinea de nas şi băga capul în apă. Acum îmi cere în mod repetitiv să mergem la mare sau la piscină. Mă gândesc deja că e un moment bun să înceapă cursuri de înot.
Ideea este că nu cred în puterea obligativităţii. Dacă un copil se teme de ceva, cu forţa nu-l vei face decât să se teamă şi mai mult, inclusiv de tine. Copilul are nevoie să creadă în părinţi şi în el. Nu suntem toţi la fel, nu ne plac tuturor aceleaşi lucruri. Dacă nouă nu ne place să facem ceva forţat, ar fi bine să învăţăm să îi respectăm şi noi pe ai noştri copii.

Citește și →  idee de cadou pentru un copii între 6 și 13 ani :)

Ea este, cum spuneam, Bianca Moruș și o puteți contrazice aici. :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *