100 de kilometrii!!! Pe bune? Nu e cam mult?

Este foarte greu să explici cuiva o chestiune de acest fel, mai ales când acel om îţi spune că nici nu maşina nu merge prea des  atâta distanţă.

Am tot gândit să scriu o postare despre cum a fost la 100kWalk, dar am realizat că aş fi nedrept faţă de cei care mi-au fost alături, faţă de cei care au donat, faţă de cei care au stat pe FB să ne urmărească parcursul, faţă de mine.

O iau pe rând

Motivaţia

Dacă ar fi să te iei după Memo, ar fi vorba despre demoni. Dacă ar fi să te iei după Andrei, ar fi vorba despre depăşirea unor limite şi ale unor praguri. Dacă ar fi după mine, curiozitate şi nevoia de a ajuta.

Să mai zic că totul a pornit de la o discuţie, de la o idee a lui Memo, nu mai zic. Zic că în urma unor discuţii am decis să alegem o cauză care mă ducea cu gândul la George.

Uite aşa aţi ajuns să cunoaşteţi protagoniştii originali ai poveştii 100kwalk.

Roţile s-au pus în mişcare, discuţiile au început să se discute, ideile au început să apară.

Erau 2 săptămâni să ne organizăm.

Cumva, nu contează prea tare cum (poate că aşa ar fi trebuit să fie, ar zice unii) de la scaune am ajuns la copii, la copiii cu autism. Înainte de continua vă spun clar AUTISMUL NU ESTE O BOALĂ, pun AICI un link pentru studiu individual (https://www.autismspeaks.org/what-autism). Odată ajunşi aici am dat peste Beatrice. Despre ea ştiam multe din poveştile spuse de Andrei.

Până acum avem MEMO, ANDREI, GEORGE şi BEATRICE, ca să ţinem mai uşor evidenţa J

Astfel s-a născut 1 km=1h terapie=55 lei şi mai erau 10 zile!

Organizarea de ”şantier”

Cum organizezi 100 de kilometrii? Ca să fiu sincer cred că oricare dintre cei 4 (subsemnatul, Andrei, Memo, George) erau prea relaxați ca să facă o organizare cu cap și coadă.

Mi-a părut minunat și încă îmi pare faptul că Beatrice (om de bază la URR) s-a alăturat nouă.

Insistența cu care scria, întreba și propunea chestii a reușit să ne miște pe toți. Cred că cei 100 de kilometri au început pentru Betrice cu mult îaninte de 16 noiembrie. Zic asta pentru că oricând puneai o întrebare, Beatrice răspundea; mai mult dimineața când verificam vremea de peste zi descopeream mesaje de la Beatrice scrise la ore la care eu sforăiam.

Cred că salvarea noastră, dincolo de biciul fermecat, numit Beatrice, a fost dorința noastră de a raspunde rapid la tot ce se propunea.

Ca să închei, a fost vorba de acțiuni propuse și care s-au transformat în acțiuni desfășurate de noi în social media.

A apărut rapid un cont pe galantom (valabil încă), un grup de strava pentru adunat km buni de vândut ulterior, o pagina de eveniment pe FB și o vizită la centrul Autism Voice. Sper că nu am uitat nimic!

Lupta cu cei 100 de km

Este 16.11.2019, ora 5:30 – sună ceasul. Restul este istorie, aș putea spune.

Încep glumele pe grup, mersul cu metroul, întâlnirea cu George și Andrei la P-ța Muncii. Andrei părea deja preocupat că va întârzia, Memo parcă dorea să fie primul care deschide muzeul de la Arcul de Triumf :)), George era evident emoționat, iar eu nu reușeam să mă trezesc.

Cumva am reușit să îl convingem pe Memo să alergăm ușor pe prima porțiune pentru că ne doream să profităm cât mai mult de puținele ore de lumină. Am alergat cred că spre 12 km sau 15, dar nu știu sigur. Ceea ce știu este că George boscorodea noroiul care ajungea pe roți și apoi pe mânile și pantalonii lui. Eu încercam să ocolesc găurile și să nu îl zdrăngănesc pe George. Andrei avea chef de vorbă, iar Memo încerca să fie alergător, reporter, prieten. Marius (ambasador 100 k) era liniștit căutând o cale să se integreze în grupul nostru.

NB – fiecare are povestea ușor diferită pentru că este viziunea lui și modul în care i-a văzut pe ceilalți.

Au trecut km, au apărut durerile lui Memo, bătăturile lui și încercarea lui Andrei de masaj pentru a regla situația lui Memo. George părea din ce în ce mai deranjat de mizeria de pe marginea DN1 și ușor înfrigurat. Marius calm și tăcut, iar eu curios despre ce va urma. Andrei era în elementul lui – făcea calcule legate de pace, de condiții, ce mâncăm și povestea de mama focului.

Cred că aș menționa câteva momente care mi-au rămas mai pregnant în minte

  • căutarea lui Memo după o cafea bună
  • masajul
  • momentul în care George a început să se îmbrace
  • mesajul video de la intrarea în Ploiești (la 50 de km)
  • fuga cu George prin Bărcănești spre mașina lui (seară, umezeală, ceață, drum îngust), am rămas 4
  • pauza de pipi de la intrarea în Ciolpani
  • ultima pauză de cafea bună și live pe fb
  • km 70 și ceva și transformarea lui Memo
  • km 80 – rămânem 3 iar Memo simte că naște un copil supraponderal prin genunghi și tălpi
  • km 85 – se încheie alergarea ușoară de km, Marius pare că cedează
  • îmi este din ce în ce mai frig când scad ritmul
  • km 90 – Marius are nevoie de ajutorul meu și a lui Andrei
  • km 92 – începem să alergăm și sunt fericit și intigrat
  • după 20 de ore 41 de minute se încheie 100 kwalk la Arcul de Triumf

Mai sunt câteva momente de menționat cum ar fi cele în care părinții mei s-au oprit pe DN1 să ne susțină moral, sau un amic de-a lui Memo care ne-a așteptat la întoarcere cu portbagajul pregătit cu diverse și prezența mereu pozitivă a lui Victor (tatăl lui George) sau clipurile de la Tulcea. Aaaaaaaa să nu uit mesajele audio de la Beatrice.

_____________

Memo deja a scris pe larg despre ce și cum a simțit el. A simțit atât de mult :))) încât a împărțit articolul în două părți aici și aici. În concluzie dacă mai vreți să vedeți cum au arătat cei 100 kilometri vă invit la lectură sau să ascultați emisiunea dedicată celor 100 de kilometri, aici.

Mai sunt multe de scris și mult mai multe de povestit DAR, cred că următoarele ediții 100 kwalk vor genera povești care se vor răgăsi aici.

__________________

Mulțumesc tuturor celor care au donat și ne-au acordat încrederea lor. Sunt onorat


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.