Sunt multi copii in jurul meu care invata sa zboare fara o aripa. Cad, se ridica, se mira de neputinta, ii doare si se simt infranti. Aparent nu exista greseli, faptele curg, drept rod al destinului mai mult sau mai putin nefast.
Sunt multi copii in jurul meu care invata sa zboare, fara sa constientizeze ca nu au o aripa.
Pasarile intampina dificultati in periplul lor catre inalt si din cauza unei pene moarte, una singura dintr-o aripa puternica. Cand zborul e dorit cat mai aproape de nori, cat mai aproape de stele, in cazul insomniacilor
sau al bufnitelor, pana la urma, simbol al intuitiei si inteligentei.
Mama natura te poate inzestra cu darul vorbelor, cu cel al culorilor, al muzicii, cu darul curiozitatii, vointei sau bunului simt. Primesti teste si lectii pe parcursul intregii vieti. Insa aripa lipsa, fara a fi constientizata, nu va creste la loc si nici nu va fi inlocuita de o alta mai puternica sau lina.
Aripile unui copil sunt reprezentate de parinti. Indiferent cat de mult sau frumos s-ar implica bunicii in cresterea sau dezvoltarea celui mic, vreun unchi sau o vecina, in masura in care mama sau tatal nu sunt langa inima sa si nu il tin de manuta, nu il mangaie la bine sau la rau, compensatia ramane una intrinseca.
Nu ne cunoastem de ajuns, nu vrem sa luptam cu propriile orgolii sau neputine, preferam balta necunoasterii, in locul raului cursiv al dezlegarii propriilor dureri, ne pacalim pe drumul vietii si ne imbracam in marea majoritate a cazurilor in adultii care nu suntem. Adulti cu varste sentimentale de copii. Copii mari care se oglindesc in alti copii mari, fara
a realiza intentia pe care o pun in primii pasi dintr-o relatie.
Consider ca aducerea pe lume a unui suflet reprezinta un act de responsabilitate si responsabilizare din partea ambilor parinti.
La suprafata, in marea majoritate a familiilor, lucrurile par calme, calde si fericite. La o simpla razvratire a cortinei insa, dincolo de studiile cercetatorilor, revenind in viata reala care bate filmul :D, rar exista un echilibru in implicarea ambilor parinti in viata celui mic.
Un copil nu este un obiect, asa cum fiecare dintre noi nu am fost obiecte. Un copil intelege prin prisma sentimentelor mai mult, comparativ cu ce isi inchipuie un adult care a uitat de mult in valtoarea rutinei zilnice, perioada primilor 5 ani din viata. Si ma refer la cei 5 ani si nu la cei 7, uzati cand vine vorba de educatie, deoarece acei 5 ani, alaturi de perioada intrauterina reprezinta timpul de formare al schemelor psihice, a intregului arsenal de reactii pe care il dezvoltam mai apoi in cadrul unui eveniment.
Un bebe simte si ce faca mama cata vreme creste in burtica ei, inregistreaza cat de mult a fost dorit, frica sau neputinta tatalui, bucuria si gustul vietii parintilor.
Un bebe, un copil are nevoie de tata si de mama. Are nevoie de suflet si de spirit, de energia masculina si de cea feminina reprezentata de schimbarea permanenta. Cata vreme, singurul lucru stabil pe lumea asta e schimbarea in sine.
Sunt cupluri care se destrama, iar copiii cresc intr-un sentiment de vinovatie legat de un eveniment ai caror actori principali nu sunt. Sunt tati care pleaca, indragostindu-se de o alta femeie si isi neaga responsabilitatea fata de un suflet venit pe lume.
Si cei care pleaca, repeta lectii invatate in propria copilarie, fug de dureri pe care nu si le-au rezolvat, jucandu-se in aventura, copii mari fiind, nicidecum adulti.
Sunt tati prezenti doar fizic in viata lui bebe, fara sa se implice, fara sa il ia in brate, sa ii cante, sa ii schimbe scutecul. Fara sa constientizeze, ca dincolo de prezenta fizica, sta iubirea, sta implicarea.
Sunt copii care nu au o aripa si cand spun o aripa la refer la unul dintre parinti, la prezenta acestuia in dezvoltarea lor si accesarea continuturilor unei lumi noi.
Sunt tati care pleaca si ajung sa isi cunoasca pustii cand acestia vor fi fost de mult adulti. Adulti fara o aripa.
Din pacate nu am copii inca, insa lucrez cu ei de peste zece ani, ma joc cu ei, incerc pe masura cunoasterii mele sa ii invat sa se descopere, sa isi infranga fricile si sa le transforme in beneficii. Eu insami am facut-o in cadrul unui drum cu urcusuri, coborasuri, cu lacrimi si intrebari.
Sa aiba incredere in fortele proprii si sa isi asume rolul, indiferent daca initial le-a lipsit o aripa.
Tocmai pentru ca stiu cum este. Pana la urma nimic nu este intamplator insa.
Aparent nu exista greseli, faptele curg, drept rod al destinului mai mult sau mai putin nefast. Viata este un lung sir de lectii pe care le putem invata, asa cum singuri ne putem recapata aripa lipsa.
Intentia si implicarea reprezinta pasi; primi pasi.
Iar voi, cei care aveti copii, ramaneti alaturi de ei, indiferent de stadiul pozitiv sau nu al relatiei pe care o dezvoltati cu celalalt parinte, un fost sau actual partener.

Citește și →  de ce o iubesc pe mama

20140715-123152-45112136.jpg
Eu sunt Iulia si scriu pe iYli.ro, iar in masura in care considerati ca randurile mele v-au trezit curiozitatea sau pofta de cunoastere, parol ca am sa vin iar in vizita la tataincepator.
Pana atunci insa, ofer Calatorie Magica, prima mea carticica scrisa si publicata pentru copii, cu peste 7 ani in urma, pentru un raspuns: Care este cea mai frumoasa amintire din copilarie pe care o porti in suflet?

8 comentarii pe “de la iYli.ro citire – aripile copiilor sunt părinții

  1. Vlad spune:

    Cea mai frumoasă amintire din copilărie, sunt de fapt multe sau toate. Dar imi amintesc cu placere de ziuă in care bunicii, mi-au cumpărat bicicleta mult visată desi eu nu prea o meritam.

  2. Vlad spune:

    Hmm..Copilaria mea fericita, a fost presarata cu clipe minunate dar cea mai frumoasa amintire este ziua in care desi nemeritata, am primit o bicicleta la care visam de multa vreme. Bunicii, tot bunici!

  3. MonaT spune:

    Sibiul raspunde cu amintirile din Slatina, Olt combinate strategic cu cele de la mamaie din Bechet, Dolj ….Chiar m-ai pus pe ganduri acum. Sa fi fost ziua in care am primit in sfarsit trusa aia de prim ajutor, alba cu o cruce rosie pe capac, pe care o vana toata tara? Sau mirosul de portocale la Craciun? Sau ziua in care mi-am tinut surioara cu 9 ani mai mica in brate, pentru prima oara, mi-am insusit-o ca pe papusa mea vie si mi-a spus mie mai tarziu primul cuvant care a fost „mama?” Cred ca asta, da.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *