Aici poate fi vorba de un articol foarte scurt care poate fi sumarizat în două idei

– unul nu poate fără celălalt ŞI

– ăi mici îi învârt pe degete pe ăi mari (mă refer aci la bunici)

Gata! puteţi să vă opriţi din citit dacă vreţi, doar că ar mai fi lucuri de spus …adică, legat de cum reuşesti să combaţi/şi în frâu/restrângi dependenţa/codependeţa/manipularea dintre nepot şi bunici. Partea proastă e că ambele elemente sunt greu spre imposibil de controlat/ghidat/educat.

Generaţia din care fac parte a fost crescută de bunici sau cu cheia de gât. Aşa erau timpurile şi nu acuz pe nimeni, dar tocmai de aici actualii bunici (părinţii noştri) se implică mult, cedează mult, se lasă manipulaţi mult pentru că vor să recupereze ce nu au făcut cu noi. Unii descoperă acum, pentru prima dată frumuseţe de a fi părinte, alţii sunt înepuniţi de plăcere să repete experienţa.

Mă uit la relaţia fetiţei mele cu bunicul ei (cu fiecare are o relaţie diferită, îi strigă diferit, îi abordează diferit) şi, recunosc, sunt momente în care m-aş băga destul de mult, doar că nu o fac. De ce? Păi pe de o parte e un bunic care ascultă de părinţii copilului (lucru rar), pe de altă parte e prea încâtat de tot ce îi face fiică-mea :))

Citește și →  întâmplări de părinte - tăticii și codițele fetițelor :)

Dacă la început „Ucu” era acela cu care stătea când eram noi plecaţi, de ceva vreme lucurile s-au schimbat tare. Ucu a ajuns să fie preferat pentru anumite activităţi în locul nostru. La început nu am înţeles ce şi cum, dar după un timp am înţeles ce şi cum – îl gâdilă la orgoliu, se gudură, îi zice vorbe dulci …şi Ucu cedează. Este evident că fiică-mea a înţeles că îi merge mai uşor cu el decât i-ar merge cu noi şi atunci ne trezim, nu de puţine ori, că ne întreabă „Ucu când vine ca să merg cu el …”

Dacă stau bine să mă gândesc tot ce am scris până acum nu reprezintă nimic rău, atâta timp cât nu se sare calul, nu se exagerează cu răsfăţul, problema apare când dependenţa duce la situaţii fără ieşire. Probabil că aţi văzut sau aţi auyit de copii care refuză să facă cebva/orice până (sau atâta timp cât) nu e un părinte (DOAR UNUL, ACELA!!!) acolo – nu vreau să dorm decât cu mami, mănânc doar cu tati etc.

Citește și →  știți dinții bunicilor de metal argintiu sau de aur?

Asta e o problemă mai ales atunci când se ajunge la grădiniţă. Dincolo de greutatea cu care se adaptează la noul mediu, la copii e vorba de agitaţia pe care o introduce în grupul respectiv e un fel de sabotaj la relanti. Într-o astfel de relaţie părintele nu poate face nimic, copil nu vrea să facă ceva …un blocaj nefericit din care nu prea ai cum să ieşi. Ce e mai rău este că unii părinţi în încercarea de a schimba lucrurile (asta pleaca de la greutatea de a-l duce la creşă sau de a-l lăsa cu altcineva când era mic) începe cu tot felul de promisiuni – „îţi iau o jucărie, dacă stai la grădiniţă” sau „mergem la mcdonalds după ce vin de la serviciu” sau … iar asta învaţă copilul cu un sistem de recompensă tare nesănătos.

Aş zice că sunt soluţii, dar cele mai multe ţin de cât târziu realizezi că e târziu, că ceva se întâmplă, soluţii care ţin de cât de hotărâţi sunteţi să faceţi schimbarea şi să o puneţi în practică no matter what.

Citește și →  greutatea copiilor

Creşterea copilului e o treabă complicată şi plină MEREU de lucuri noi, iar dacă te-a prins nepregătit prea multă vreme, ai încurcat-o! E greu să revi, uneori imposibil, dar ORICE se poate realiza dacă există consens între partenerii cuplului, dacă există echilibru, dacă suntem deschişi şi la sfaturile altora, dacă ne dedicăm creşterii copilului şi nu hobby-urilor noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *